Cuvânt a toate știutor

Cuvântului i-am spus: “Mi-e dor de tine!”
Şi a-nceput a fi căutător,
Să spună adevărul nu se-abţine,
Citindu-l, tu vei şti că îmi e dor...

Prin forma sa cuprinde amănunte
Pe care, ne-ndrăznind, nu ţi le-am spus,
Când îţi spuneam c-am să te duc în munte
Să ne iubim fără de vorbe-n plus.

Privindu-te, m-am prins, cu frenezie,
A căută să ştii ce-aş vrea să-ţi spun,
Şi, prin cuvânt, de-o mare fantezie,
Mă las cuprins de dorul tău, nebun.

I-am povestit de vremuri ce-or să vină,
Nu i-am ascuns că multe-mi amintesc,
Cum te arată geana de lumină
Când te grăbeşti, dorind să mă grăbesc.

Şi cum va fi fierbinte, cu dorinţă,
Noaptea întreagă-n care vom opri
Risipa de trăiri cu bună-ştiinţă,
Un drum spre înălţare-a ne croi.

Cum tu-ţi vei lua puterea de-a reface,
Din tot ceea ce-n timp ţi-ai refuzat,
Şi-a reclădi un univers de pace,
Şi-ntregul sens a ceea ce ţi-i dat.

Fără să-mi fie teamă, sau ruşine,
L-am învăţat să îţi şoptească-n vis,
Recunoscând că ştie de la mine,
Despre trecut şi răni ce s-au închis.

Şi i-am mai spus că poate să-ţi vorbească
Oricând va fi să nu mai vrei să crezi,
Spre a-ţi reda puterea omenească,
Voind o altă cale să urmezi.

Acum e ştiutor a mult mai multe,
Multe îţi spune el când eu nu pot,
A început de tine să asculte,
Şi caută tăcerii-mi antidot.

Dar tot m-ajută şi îmi e aproape,
Îi spun "Mi-e dor" şi ştiu că ţie-ţi spun...
Când caută nevrerea să mă-ngroape,
Prin el nemaitrăirii mă opun.

Încă-mi permit...

Noi doi trăim pe margine de lume,
Şi-adeseori îi trecem de hotar,
Nu mai avem nici nume, nici prenume,
Ni-i timpul doar o trecere-n zadar.

Încă-mi permit, privind înspre departe,
De ceva, ce va fi, să-ţi povestesc,
Să-ţi spun că mulţi au visele deşarte
Şi-n fapte viaţa doar şi-o siluiesc.

Mirarea-ţi cred şi-aud cum te îndeamnă,
Faptele-ţi sunt robite de absurd,
Nici nu mai ştii “firesc” ce mai înseamnă,
Şi-ţi este plânsut tot mai mut şi surd.

Încă-mi permit să îţi mai spun ce-i viaţa
Pentru cei mulţi, cei care nu-s ca noi,
Cei pentru care-ncepe dimineaţa
Fără de gând spre ziua de apoi.

Tăcerea ţi-o ascult şi-mi spune multe,
Privirile-ţi se-avântă înspre cer,
Fugind de amintiri ca de insulte,
Tot căutând o rază de reper.

Încă-mi permit să cer, trăind, o clipă
Pe care s-o trăim şi s-o simţim
La fel cu cei ce-o au şi fac risipă,
Luând risipa ca un scop sublim.

Durerea-ţi simt şi văd că te-ntristează,
Gândul dă sensuri pasului grăbit,
Mereu cu teamă că, din nou cedează
Tentaţiei de-a se lăsa oprit.

La margine de lume ni-i trăirea,
Şi viaţa pe tăişuri de cuţit,
Un singur drum... o cale-avem... Iubirea...
Ca-ntr-un final să ştim c-am izbândit.

În față, un pas

În faţa voastră sunt cu-n pas... şi-atât,
În mod bizar, la fel mă lupt cu viaţa,
Şi, cu speranţe-ncerc să mai sparg gheaţa,
Tot căutând răspuns la "Cum?" şi "Cât?"

La rândul meu, de alţii-s la un pas,
Şi multe văd, dar uneori mi-e teamă,
Şi-aşa greşesc, uitând să iau în seamă,
Ceea ce-n urma lor găsesc rămas.

Vă dau şi eu de veste când greşesc,
Ori când resimt cum doare câte-o rană,
Impusă de condiţia umană
Şi adevărul traiului lumesc.

E datoria mea, în primul rând,
Să-nvăţ şi-apoi să dau spre-nvăţătură,
Spre a se şti că orice lovitură
La început e doar un simplu gând.

Trăiesc acum ce alţii au trăit,
Şi nu mai cred că-i doar o întâmplare,
Că-n clipa ce-i numită următoare,
Şi vieţii voastre-i este hărăzit.

Cu-n pas, sortit, şi eu devin dator,
Să vă arăt ce-nseamnă o greşeală,
Ca să nu staţi, prea mult, la îndoială
Când gândul vă e greu, apăsător.

Tăcerea-n joc de vorbe o atrag
Să nu devină descumpănitoare,
Şi să se-arate cât de tare doare,
Să vi se dea, de-a dreptul, în vileag.

Când simt, al unor vremuri vechi, sfârşit,
Deloc prin ele înseşi compromise,
Pun semn, să nu dormiţi prea mult în vise,
Să nu aveţi un somn prea obosit...

Viscol de vremuri

Prin viscol, e ştiut, cam greu se vede,
Chiar marginea de drum nu-şi are rost,
Pândeşte moartea-n orice adăpost,
Orbirea-n ochi degrabă se repede.

Nici gerul n-ar avea aşa putere
De-a măslui întregul orizont,
Fiind realităţii un afront
Cu umbre alergând după himere.

Chiar ceaţa, grea, în felurite forme,
Nu-şi are-n sens luarea de avânt,
Lăsându-se căzând înspre pământ,
Uitând de dogme, practici şi reforme.

Acum e viscol şi se viscoleşte
Un timp ce-şi dă nuanţă de prezent
Prin îngheţarea-n formă de accent
A tot ceea ce doar se nimereşte.

Şi se dedă-n năravuri la risipă
Lovind în mult prea rarul vertical,
În căutarea unui sens universal
Formei de fond, mereu stereotipă.

Căderii-n curgeri dă mereu motive,
Dând ca exemplu vârful de gheţar
Ce străluceşte-n albul cel mai clar
Cu largi şi felurite perspective.

E viscol şi, cu timpul, se-nteţeşte,
Nici omul nu mai poate fi văzut,
Ascuns în umbra unui timp trecut
De viscolirea ce, orice, orbeşte.

Motiv exhaustiv

Mă simt tăcut, şi-mi este de mirare,
De când mă ştiu, tot timpul am vorbit,
Când viaţa mi-a dat clipe de-ntristare
Cu îngerii m-am prins la povestit.

În căutare sunt şi ştiu mai multe,
Puţin mai spun din tot ce am de spus,
Mi-am învăţat tăcerea să asculte
Povestea unor vremuri ce-au apus.

Din amănunte, rar de tot văzute,
Am construit castele de nisip,
Şi-aşa s-au relevat necunoscute
Din actualul mit despre Oedip.

Comori ascunse se vor vrea găsite
Oriunde gândul poate fi purtat,
Păzite-s doar de blândele ispite
Ce cad, întotdeauna, în păcat.

Îmi las vederii porţile deschise
Când miezul nopţii se ascunde-n Cer
Și nu am timp să bântui prin culise
Ca să-l ascult, râzând, pe Lucifer.

Am încă-n minte vorbele uitate,
Puse în versul ce-i rămas nescris,
Şi care-n poartă, când, tăcut, vor bate,
Mă vor numi un mare indecis...

Dar chiar şi-aşa, nimic nu mă convinge
Tăcerii să nu-i las nici un motiv,
Doar dintr-o teamă că mă poate-mpinge
Pe drumul de consens exhaustiv.

O simt deja ca armă şi ca rană,
Şi-n viaţa mea mă simt atemporal,
Potrivnic în condiţia umană
Chiar dacă-s consecvent, principial.

Şi încă tac, chiar dacă o-ntrebare
Mă macină, tot timpul pe ascuns,
Punându-mă mereu la încercare
De a-i găsi, vorbind, firesc răspuns.

Convingătorul freamăt

De multe ori, când caut un răspuns,
Îl las, de-l am, să fie cunoscut,
Chiar dacă pare unul absolut,
Nuanţe ştiu că n-are de ajuns.

Ştiindu-te, mereu m-am întrebat,
Fiind cu tine, ce mi-aş mai dori,
Dorinţa de-aş putea-o domoli,
Ca fapta să nu fie un păcat.

Privindu-te, să nu îmi am alt drum,
Ci doar, în palme sânii să ţi-i ţin
Şi, cumva, răsfăţat, să mă abţin,
Când şoapa-ţi spune un firesc: Acum!

Şi să n-am timp, decât să te privesc,
Când pântecul, de dor descătuşat,
Purtând în el un foc învăpăiat,
Se vrea izvor de har dumnezeiesc.

Să-mi las, pierdută, mâna lunecând,
Cu îndrăzneala sensului normal,
Ce duce-mpreunarea în real,
Pierzând, prin adormire, orice gând.

Simţind al coapsei freamăt ca fior,
De-nlănţuirea ei fiind convins,
Să nu mă tem şi nici să fiu surprins
Că-n tine trec hotarul viselor.

Şi-astfel, ştiind că totu-i efemer,
Că nemurirea trece prin păcat,
Să hotărâm că totul s-a-ntâmplat
Ca să-nvăţăm urcarea înspre Cer.

Durere de dor

Sfâşietor de dor îmi e de tine,
De-atâta dor şi visele mă dor,
Aş da orice să le mai pot abţine,
Să-mi fie, preţ de-o viaţă, mai uşor.

În vise cred, ştiindu-le cinstite,
Din ele ştiu ce vremuri vor veni,
Dar nopţile îmi sunt prea obosite,
Abia mai pot, cuvinte mari, rosti.

Mi-e gândul împărţit în controverse,
Şi argumente n-am să-l contrazic,
Chiar replici dacă-i dau, sunt grabnic şterse,
Că, mai mereu, mai mult nu spun nimic.

Privirile îmi fug în amintire,
Mi-arată cum ar fi o viaţă-n doi,
Şi-mi fac, în şoapte, o mărturisire
În care totul e redus la noi.

Mi-e dor trăind, de ale faptei forme,
Şi-mi e la fel de dor de trupul tău,
Secundele pe ceas devin enorme...
Ceasul îmi dă, mereu, păreri de rău...

Lumea e mică, dar acum e mare,
Şi pe măsura ei îmi este dor,
Tăcând, încerc un fel de alinare,
Să nu îţi spun că e sfâşietor.