Timp de noapte

Noaptea lumii-i mare, tot mai mare,
Timpul ei nici nu mai e ştiut,
Trece drept o simplă întrebare
Pusă, prin nuanţe, în trecut.

Stelele puţin mai au lumină,
Fug, sau cad, spre alt Pământ şi Cer,
Motivând că-n vremea ce-o să vină
Nu se vor căderii în mister.

Zorii zilei sunt deja poveste,
Seamănă mai mult cu-n asfinţit,
Vin pe fugă, pleacă fără veste,
Fug de rostul ce le-a fost menit.

Ziua a ajuns mai mult o boare,
Trece ca şi cum nici nu a fost,
Pare-a fi trimisă la-nchisoare,
Şi deposedată de-al ei rost.

Umbrele cu greu îşi mai au formă,
În contur să stea nu prea mai vor,
Creşterea li-i, oarecum, enormă,
Măsluind al vieţilor decor.

Omul greu se-arată la vedere,
În fireasca-i grabă de-a muri,
Renegându-şi minima putere
Zi, de vară, lungă a-şi dori.

Te-ntreb pe tine, Doamne...

Te-ntreb pe tine, Doamne... n-am pe cine,
Cum va ajunge viaţa pe Pământ?
Când va mai fi măcar puţin mai bine?
Când va mai crede omul în cuvânt?

Trăind, ca om, nu văd nici o scăpare,
Nu văd decât un palid orizont,
Dar e-ntuneric mare, foarte mare,
Chiar căutarea-mi simt ca pe-un afront.

N-aud pe nimeni care să ia seama
Când sfaturi dă de nu-i un sfat greşit,
Sau doar pe faţă clar îşi dă arama,
Crezându-se în toate este iscusit.

Şi prea puţini sunt cititori de carte,
Dar înspre bârfe mulţi, din plin, grăbesc,
Iar dacă uneori merg prea departe,
Păsare n-au, spun chiar că e firesc.

Sub semn de evolute ipoteze
Mulţi caută prin mlaştini şi noroi,
Punând destine între paranteze
Şi chiar de sunt călăi, îşi spun eroi.

Viaţa, acum, îşi are motivare
Doar prin realul bun de numărat,
Sau prin poziţii care dau valoare
A ceea ce se scoate la mezat.

Te-ntreb pe tine, Doamne... n-am pe cine,
Cum ne putem găsi un drum firesc?
Cum vom putea să ştim ce-i rău, ce-i bine?
Cum vom mai şti ce-i traiul omenesc?