Timp de noapte

Noaptea lumii-i mare, tot mai mare,
Timpul ei nici nu mai e ştiut,
Trece drept o simplă întrebare
Pusă, prin nuanţe, în trecut.

Stelele puţin mai au lumină,
Fug, sau cad, spre alt Pământ şi Cer,
Motivând că-n vremea ce-o să vină
Nu se vor căderii în mister.

Zorii zilei sunt deja poveste,
Seamănă mai mult cu-n asfinţit,
Vin pe fugă, pleacă fără veste,
Fug de rostul ce le-a fost menit.

Ziua a ajuns mai mult o boare,
Trece ca şi cum nici nu a fost,
Pare-a fi trimisă la-nchisoare,
Şi deposedată de-al ei rost.

Umbrele cu greu îşi mai au formă,
În contur să stea nu prea mai vor,
Creşterea li-i, oarecum, enormă,
Măsluind al vieţilor decor.

Omul greu se-arată la vedere,
În fireasca-i grabă de-a muri,
Renegându-şi minima putere
Zi, de vară, lungă a-şi dori.

Te-ntreb pe tine, Doamne...

Te-ntreb pe tine, Doamne... n-am pe cine,
Cum va ajunge viaţa pe Pământ?
Când va mai fi măcar puţin mai bine?
Când va mai crede omul în cuvânt?

Trăind, ca om, nu văd nici o scăpare,
Nu văd decât un palid orizont,
Dar e-ntuneric mare, foarte mare,
Chiar căutarea-mi simt ca pe-un afront.

N-aud pe nimeni care să ia seama
Când sfaturi dă de nu-i un sfat greşit,
Sau doar pe faţă clar îşi dă arama,
Crezându-se în toate este iscusit.

Şi prea puţini sunt cititori de carte,
Dar înspre bârfe mulţi, din plin, grăbesc,
Iar dacă uneori merg prea departe,
Păsare n-au, spun chiar că e firesc.

Sub semn de evolute ipoteze
Mulţi caută prin mlaştini şi noroi,
Punând destine între paranteze
Şi chiar de sunt călăi, îşi spun eroi.

Viaţa, acum, îşi are motivare
Doar prin realul bun de numărat,
Sau prin poziţii care dau valoare
A ceea ce se scoate la mezat.

Te-ntreb pe tine, Doamne... n-am pe cine,
Cum ne putem găsi un drum firesc?
Cum vom putea să ştim ce-i rău, ce-i bine?
Cum vom mai şti ce-i traiul omenesc?

De cândva, de acum...

Cândva, când nu ştiam că sunt gonit
Din calea intereselor meschine,
De bună voie m-am lăsat lovit
Crezând astfel că totul va fi bine.

M-am condamnat şi chiar m-am pus la zid,
Lăsându-mă, uitat, în decădere,
Şi-am reușit cu totul să mă-nchid,
Redus fiind, de mine, la tăcere.

Mi-am pus în spate greul cel mai mult
În aşteptarea zilei viitoare,
Deşi ştiam că de nimic n-ascult,
Speram să fiu exemplu-ntru schimbare.

Când mă luptam cu morile de vânt,
Tot căutând o rază de lumină,
Speranţelor dădeam mereu avânt,
Ştiind că alte vremuri pot să vină.

Şi am bătut pământu-n lung şi-n lat,
Puţin dormind, mereu pe apucate
Tot căutând să spun că-s vinovat,
Cu neputinţa de-a le şti pe toate.

Cândva... aşa a fost... şi am greşit...
Aşa m-am rupt de calea mea firească,
Făcându-mă să cred că m-am minţit
Când mă-ncredeam în viaţa omenească.

Şi greu mi-a fost, cum încă-mi este greu,
Să văd că unii adevăru-l schimbă,
Ba chiar fac jurăminte, spun mereu,
Că nu sunt cei ce vorba o tot plimbă.

Dar nu mai sunt, deloc, un visător
Ce vede viaţa doar principială,
Ce crede că mereu este dator
Pe sine să se pună la-ndoială.

Nici nu mai am motiv să fiu tăcut,
Şi să m-ascund de doruri şi dorinţe,
Şi nu-s prizonier unui trecut
În care s-au pierdut făgăduinţe.

Chiar dacă timp, prea mult, am irosit
Dând şanse celor ce vânează stele,
Las viaţa-n ritmul ei, nu sunt grăbit,
Îmi sunt stăpân doar gândurilor mele.

A fost cândva, un timp pe care-l ştiu,
Pe care nu am cum a-l mai uita,
Că, prin greşeli, am dus spre mai târziu
Clipa în care m-am putut schimba.

Azi nu mai cred că vorba-i legământ,
Şi nici în cel ce fapte mari promite,
În cel ce-şi pune aură de sfânt
Jurându-se că-i om fără ispite.

Povestire prin gând

E toamnă iar, la fel ca altădată,
Plouă mărunt şi chiar şi ceru-i ud,
Dunărea curge, curge-nvolburată
Dându-mi răgazul gându-mi s-aud.

Şi îmi aud povestea care-n minte
Păstrază prima şoaptă, când mi-ai zis,
Să fie şi în fapte, ca-n cuvinte,
Aşa cum, singuri, vieţii ne-am promis.

Te-aveam în fața mea, nerăbdătoare,
Simţindu-mă de tine doritor,
Şi-mi era clar că aşteptarea-ţi doare,
Şi-ţi era clar că, de-a trăi, mi-e dor.

Tăcerea-ţi de-nceput încă îmi spune
Cât de real a fost întâiul pas
Lăsându-mă să simt că-mi eşti minune
Şi-n tine să mă ştiu, pe veci, rămas.

Prin amănunte noaptea mi-e întreagă,
Cu toate câte-au fost de repetat
Ca dat motiv trăirii să-nţeleagă
De ce aşa, şi-atunci, s-a întâmplat.

Şi, întru totul, ziua următoare,
Cu tot firescul ei, limitativ,
Ţi-a fost, mi-a fost, prin faptă-nălţătoare
Spre mai departe, drept, şi sfânt, motiv.

Iar când va fi să fie, altă dată,
Un altă dată nicidecum prea rar,
Te voi privi, la fel, neîmbrăcată,
Şi ne vom fi acelaşi dar din dar.

Să nu mă vindeci, Doamne...

Tu, Doamne, ştii prea bine... Totdeauna
Din cât îmi e trecutul amintire,
M-am încrezut nu-n gânduri, ci-n simţire,
Ştiind că mult prea rar ne sunt totuna.

Şi nu m-am plâns de soarta-mi vitregită
Cum unii îmi ziceau că-mi este viaţa,
Chiar dacă mă luptam mereu cu gheaţa
Să nu o las cumva prea mărginită.

Chiar de am zis că datul nu pot duce,
N-am plâns şi nici nu m-am aprins ca para,
Mi-am acceptat, fără cârteli, povara
Ducând, înspre Golgota, sfânta-mi cruce.

N-am spus nicicând că-i fără de măsură
Trăirea ce părea sfâşietoare,
Sau că durerea poate să omoare
Iubirea neatinsă de vreo ură.

Aşa, de-ai vrut, tristeţea să m-apese,
Văzând în jur enorma suferinţă,
Am fost convins, în vorbă şi conştiinţă,
Că vrei să-mi fie toate înţelese.

De mi-ai fi dat paharul cu otravă,
L-aş fi băut încet şi pe-ndelete,
Ca să nu las regretul să mă-mbete
Ci să mai scriu, iubirii, imn de slavă.

Să-ţi cer, ştii bine, nu îmi stă în fire,
Nici să te mint, nici să mă pot preface,
O rugăminte însă am a-ţi face,
Să nu mă vindeci, Doamne, de iubire.

Poet de poezie

De-aş scrie versuri albe... Aş tot scrie,
Cuvinte am, idei mereu îmi vin,
Aş macula un munte de hârtie,
Dar prea puţin aş spune... Prea puţin!

Aş spune tot, dar urme de-ndoială,
Aş mai păstra în ultimul cuvânt,
Lăsându-l să de-a lumii socoteală,
De al ideii, vag, deznodământ.

M-aş apuca să-nşir poveşti din viaţă
Într-un format constrâns de conţinut,
Denaturat de gândul spus în faţă,
Îndoctrinat de sensul absolut.

Şi, pas cu pas, aş înşira cuvinte
Legându-le de ceva ce-a fost scris,
Forţând în fapt aducerile-aminte
Să aibă rol şi iz de compromis.

Aş renunţa, fără motiv, la formă,
Extaziat de propriul înţeles
Cedându-i dreptul de a-mi fi o normă
Pierdută-n frenezie şi exces.

Fără să vreau, fugind înspre extreme,
M-aş îngropa ca temelia-n zid,
Ca să ascund fireştile probleme
Când mintea s-ar opri gândind rigid.

Şi-aşa aş scrie mult şi aş tot scrie,
Lăsându-mă de laude sedus,
Făcându-mă poet de poezie,
Privind mereu de sus, de foarte sus...

Femeia frumoasă...

Femeia frumoasă nu-i simplă poveste,
Chiar dacă, spun unii, că totu-i de formă,
Că-i doar o minciună, absurdă, enormă,
Când simpla nevoie dă minţii de veste.

Femeia frumoasă nu-i cea renumită,
Cea care prin patimi se vrea admirată,
De vorba deşartă prea mult lăudată,
Şi mult căutată ca vis şi ispită.

Femeia frumoasă nu-i ceva ce trece,
Nu-i cea care vine ştiind că şi pleacă,
Spunând că mai toate făcute-s să treacă,
Mereu doritoare la altul să plece.

Femeia frumoasă nu-i formă-n măsură,
Schiţată-n şabloane ori nud în portrete,
Ce tulbură mintea sperând să o-mbete,
Născând dintr-odată iubire ori ură...

Femeia frumoasă e doar o simţire,
Trăire a clipei prin gânduri de-o viaţă,
Căldura luminii ce taie prin gheaţă
Un drum cu nuanţă de clară privire.

Femeia frumoasă e flacără vie,
Esenţă de fapte şi rost de-nălţare,
Izbuc de speranţe şi rază de soare,
Fior ce aprinde a vieţii făclie.

Femeia frumoasă e ceea ce este:
Miracol şi vrajă, însemn de iubire,
Motiv de dorinţă şi pas de-mplinire,
Mereu o poveste, nicând de poveste.

Femeia frumoasă-i eterna idee,
Prin care iubirea se-arată ca faptă,
Prin care destinul e linie dreaptă...
Femeia frumoasă e orice femeie...